Despre neputință

Moartea nu te întreabă. Vine, pur și simplu.

Acum un an, doamna cu coasa m-a pus față în față cu neputința de a mai face ceva pentru bunicul meu. Fusese diagnosticat cu un cancer galopant. Îmi spunea că piciorul său, bolnav de artrită, nu va mai ajunge la operație și încercam să-l conving că nu-i așa. Nu vroiam să cred că nu se mai poate face nimic pentru el. Până la urmă, a avut dreptate și-a plecat singur într-o călătorie în care vom pleca, la un moment dat, cu toții.

Azi încă mă doare neputința mea și indiferența unor medici incompetenți. Însă mintea mi-l păstrează viu, împăciuitor și cald, așa cum l-am simțit întotdeauna. Mi-au rămas ochii migdalați, năravul inconfundabil și dragul de oameni.

This is Sasha

Sasha e o pisică persană, parșivă din cale-afară, care te bagă în seamă doar când are chef. Și e a mea

Mai multe, aici.

Despre tuburi, Japonia și consuli-vidanjori

Timp de vreo două săptămâni, la metrou, m-am întreținut cu “Metafizica tuburilor”, de Amelie Nothomb. Cartea e destul de subțirică și aș fi terminat-o într-o după-amiază, dar am preferat să o lungesc de la Eroilor și până la Ștefan cel Mare, adică vreo 20 de minute zilnic.

Povestea e drăguță, puțin alambicată la început, însă cu momente amuzante – ocazii de făcut bătrâneii să se strâmbe în metrou când mă vedeau râzând pe înfundate. Deși titlul sună pompos și-ai zice că ai pus mâna pe o carte-labirint, la final îți rămân în minte imaginile colorate ale cireșilor japonezi în floare, oamenii-tuburi prin care trec, fără să lase urme, o mulțime de lucruri și gândurile unei copile de 3 ani, care a descoperit plăcerea gustând un baton de ciocolată albă belgiană.