Despre neputinţă (2)

În urmă cu trei ani, scriam aşa:

“Din casa copilăriei mele a dispărut omul care mi-a legănat după-amiezile fragede. M-am simţit strivită azi, când i-am văzut trupul acoperit de pământ. Durerea, localizată în capul pieptului, a luat amploare pentru că m-am văzut neputincioasă în faţa problemelor sale. Şi, mai ales, pentru că l-am vazut neputincios; omul pentru care nimic nu părea imposibil, şi-a găsit sfârşitul pentru că ceilalţi au tărăgănat lucrurile, pentru că există şi medici incompetenţi, pentru că… pentru că până aici i-a fost. Singura neîmplinire, care mă va macina mult de acum înainte, este aceea de a nu-l fi dus la zbor niciodată. Îi promisesem, când am luat brevetul, la 16 ani, că după ce trec de C-ul de Argint şi mai câştig ceva experienţă, îl urc în planor şi mergem împreună la termică. Şi uite că nici acum n-am completat proba de 50 km pentru C. N-am avut, până acum, niciun regret. Mi-am asumat toate experienţele.”

Azi, am acelaşi sentiment de neputinţă. Respectând o regulă idioată, lucrurile nu mai pot fi schimbate, s-au întâmplat şi gata. Oamenii mor şi nu îi mai aduce nimeni înapoi. Oamenii dispar din vieţile noastre, involuntar, şi lasă nişte goluri pe care nu le mai poate umple nimic. De aia suntem unici, ca să lăsăm sertare goale în suflete tulburate atunci când dispărem.

Încă mi-e dor de el, încă îmi amintesc cum mergeam amândoi în pivniţă să aducem vin sau să mâncăm conopidă murată. De câte ori mă întorc în casa copilăriei mele, mă cuprinde o linişte neobişnuită. Mă aşez lângă sobă, în prag de iarnă, cu un pahar din vinul lui în mâini şi opresc timpul. Dacă doar înainte de moarte, viaţa ţi se perindă prin faţa ochilor, înseamnă că mor câte puţin în fiecare an, când mi se derulează pe retină toate imaginile cu bunicul meu drag.

Photo by Nafiz Azad

Advertisements

About Anca

04.04.1986, incapatanata si cam egoista. Apreciez bucuriile mici, oamenii frumosi si gandurile cu sambure. Si-mi place sa zbor.