Cu capul in nori

In w-end, la Constanta, asa cum ziceam intr-un post anterior, a avut loc una din cele mai importante competitii aviatice mondiale. Anul asta au participat, ca si anul trecut, de altfel, cei mai buni piloti acrobati din lume. Cu toate ca vremea se anunta destul de nepotrivita pentru o astfel de competitie, pe la 12.30, cand a inceput prezentarea pilotilor, soarele si-a aratat fata de sub patura de altocumuli si a incalzit atmosfera. Nu mai tare decat trecerile la joasa inaltime, executate de zburatori ;).

Intre cele doua probe oficiale au zburat si Hawks of Romania (formatie de 4 Extra 300L + 2 solo-uri). Al doilea solo, executat de Mihai Dobre Tone, a fost cu adevarat spectaculos prin figurile executate foarte jos. Directorul AR, Constantin Voicu, zicea ceva de o noua figura inventata de pilotul in varsta de doar 22 de ani, dar n-a dat mai multe detalii.

Cei de la Regional Air Service au facut cateva treceri cu AN-2, DA-40 Stars, DA-42 Twin Star, Katana si CTSW Flight Design.

A fost frumos. Am stat cu picioarele-n apa sarata si am ametit uitandu-ma dupa avioane. Acum ma pot intoarce linistita la subiectele de licenta .

Photos by Adrian Dulau & Bogdan Catinean

MIG 21, la Fetesti

“Hai cu noi, vino la FJSC…!”

S-a terminat scoala. Ieri ne-am intalnit cu totii in R3, la festivitatea de absolvire, sa imbracam robele si sa aruncam cu palariile alea caraghioase in aer, de parca ne-am eliberat din armata. Facultatea s-a dus repede si a fost o experienta interesanta. Am cunoscut niste oameni minunati, cu multi dintre ei am legat prietenii faine si sunt sigura ca ne vom incrucisa drumurile si de acum inainte. Pe plantatie, of course.

Daca e sa ii iau pe rand, risc sa stau in fata calculatorului o saptamana. But I’ll give it a try.

Incep cu Mariana, jurnalista la EVZ (cititi-o, ca scrie bine!), de care ma leaga o prietenie de trei ani si ceva. Am “sedus-o” :) din prima zi de scoala cu privirea mea “nu misca nimeni, va omor pe toti!” si de atunci suntem nedespartite… pe alocuri :P. Ea mi-a demonstrat ca daca vrei ceva cu adevarat, vei obtine. Totul e sa iti doresti, sa iti folosesti mansarda si sa fii atent la detalii. Continui cu Cristina S., pasionata de sabiile japoneze si desenele manga, actuala jurnalista tot la EVZ, pe Economic, cu care am pierdut cateva nopti prin Revenge si care mi-a deschis apetitul pentru filmele horror. Hihi! Urmatoarea pe lista e Cristina M., care a ales calea cea mai dificila, dupa parerea mea, cariera in televiziune. Dar ei ii va fi usor pentru ca ii vine ca o manusa ;)! Next is draga de Ligia, sufletista, creativa si haioasa, fana lui Garfield si amatoare de umor englezesc. Hmm… Alexandra Corolea, mai nou PR-ista la Selenis, scrie pe www.responsabilitatesociala.ro; n-am sa uit niciodata accentul de Botosani si felul in care isi dadea ochii peste cap atunci cand nu ii convenea ceva :). Anyway, mi-e draga pentru ca are replici destepte si e de nadejde. Paula Negrea, pe care am cunoscut-o mai bine in anul III, de cand cu specializarea comuna, e una din prietenele cu care pot povesti ore in sir fara sa ma plictisesc. O remarcasem din anul I, pentru ca era mereu cea care ne sustinea ideile in fata profesorilor si care aranja cu acestia sa dam examenele cand voiam noi Thanks, Paula! Brasoveanca, fata de blanar, dominatrixa, cum se autocaracterizeaza, Paula e una din studentele cu initiativa din facultate. Era cat pe ce sa facem impreuna lucrarea de licenta, daca nu se hotara scoaterea acesteia din proba de examen. Urmatoarea pe lista e Creata, care momentan e in Sahara, la vanat pinguini :P. Cu ea, Adi, Mariana si Cristina S. ieseam, in vremurile bune, in Curtea Berarilor, la… evident, bere. Si povesteam cate-n luna si in stele… Mda, ce vremuri! Despre Sandra aka Panda sunt multe de spus. Am impartit camera de camin din Grozavesti in anul II, asa ca am si avut destule activitati impreuna… Despre serile de karaoke din camera de camin veti citi in jurnalele noastre ce vor fi publicate la Curtea Veche in scurt timp ;). Urmeaza Rux, care canta cu noi “Walk like an Egyptian” in camin, anul trecut. Mi-e draga pentru ca, mai nou, zboara - de la mine a luat virusul zborului si acum nu mai poate scapa - si pentru ca e o tipa desteapta si creativa, mereu pusa pe sotii. Hehe…! Si ma alinta cu “porc” :)). Cum sa n-o iubesti ? Btw, e sefa de promotie anul asta la Publicitate - FJSC. Desi la admitere mi s-a parut o fitoasa fara pereche, Iulia Stanescu s-a dovedit a fi una din persoanele care m-a surprins placut de fiecare data cand ne-am vazut si de care am prins drag in scurt timp. E frumusica si talentata, scrie bine si sper ca peste cativa ani sa o vedem in conducerea unei agentii de publicitate. Ar mai fi Iulia K., Ioana S., Georgiana S., Carolina R., Adrian M., Mihut N., Madalina C., Adela B. si bineinteles, colega mea de camera din anul III, Raluca P. - colegi minunati si oameni de comunicare de care veti auzi cu siguranta in viitor.

Cu Sandra si Georgiana

FJSC (sau Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii) n-a fost lapte si miere, dar a reusit sa ne faca sa ne dam seama daca domeniul comunicarii ni se potriveste cu adevarat si ne-a lasat posibilitatea, ce-i drept, cam tarziu - in ultimul an -, de a alege intre jurnalism, PR si publicitate.

Imi voi aminti mereu cu drag de cursurile cu Mr. Petcu, cel care ne alinta cu “derbedeilor”, pe tonul sau calm de ardelean de la Cluj, cand zicea ca studiem pianul mai degraba decat metodele cercetare.

Cu dl. Petcu

De asemenea, mi-a ramas in minte metoda de a ne invata sa scriem stiri a seminaristului de la Tehnici de Redactare, dl. Eugen Chelemen - aveam seminar cu el in anul I, joia, de la 8, si mereu avea acelasi text cand intra in clasa: “Scoateti o foaie de hartie si scrieti prima stire de azi!”. La primul seminar, am ras cu lacrimi cand ne-a citit “operele”, intrucat nimeni nu stia sa scrie o stire. Parca erau povesti de adormit copiii. Cu timpul, am prins smecheria si scriam stirea in mai putin de 5 minute.

Mai sunt si alte persoane care au contribuit la formarea noastra ca viitori oameni de comunicare - Liliana Serban, Account Director la Pleon Bruxelles, Luminita Oprea, PR la Holcim, Mihaela Paun, Antonio Momoc - si care ne-au ajutat sa intelegem cu ce se mananca PR-ul.

Au fost si parti care nu mi-au placut. De exemplu, bibliotecarele erau mereu acre si monosilabice. Parca le puneai sa impinga vagoane in gara cand le cereai vreo cota/carte din raft. Nici secretarele nu erau prea dragute, iar despre programul lor nu pot spune decat ca e “de gravide”: zilnic, de la 13 - 15, program cu studentii. Nici nu vreau sa ma gandesc ce va fi la inscrierea pentru licenta.

And now what ? Am senzatia ca facultatea s-a terminat cam devreme…

Zilele astea am avut parte de ceea ce-mi doream si chiar nu credeam ca mi se poate intampla. Vineri seara, cineva drag a hotarat sa plecam la Deva. N-am mai stat pe ganduri si sambata dupa-masa eram in planor, la 400 m, in dubla cu instructorul care m-a scos la simpla acum 6 ani. Wow, ce a trecut timpul. Dar zborul cu planorul e ca mersul pe bicicleta (mai putin periculos si nu ai cum sa-l uiti), asa ca remorcajul la avion a iesit ca la carte. Drept urmare, duminica am facut vria si un zbor in simpla comanda. A fost fain si pentru ca m-am reintalnit cu o mare parte din planoristi si am mai stat la povesti + am zburat cu ULM-ul lui Vio Marton. Vremea a tinut cu noi sambata si in prima parte a zilei de duminica. Dupa ce am hangarat, a inceput sa ploua + grindina, asa ca am putut pleca linistiti pe la casele noastre.

Am ajuns la Bucuresti cu un zambet maaaare pe fata Urmeaza Aero GP, la Constanta! Hurrrrray!

Mi-era prea dor de zbor. Asa ca am venit acasa.

„Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi - dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“  (”Ridica-te si mergi”, D. Davidovici)

“Intrarea actorilor”, de Doru Davidovici. Publicata in 1977, cand eu nici nu eram in planuri, este una din cartile care m-a dat peste cap. Nu pentru ca lanseaza idei noi sau pentru ca ar trata subiecte “de nisa”, ci deoarece expune, intr-o maniera uluitor de simpla, povestea de dragoste dintre un viitor pilot militar si o tanara balerina. Am citit-o de vreo trei ori pana acum si de fiecare data descopar in paginile sale o noua vibratie si un suflu nou, ce nu-mi dau voie sa o las din mana pana cand nu ajung la ultimele randuri (si zau ca nu sunt o romantica!). Mereu m-as intoarce la primele pagini, la intalnirea dintre Doru si Lena, la portretul balerinei, la replicile copilaresti, la emotia tanarului viitor pilot… Ce vremuri traiau si cat erau de timizi atunci cand simteau ca s-ar putea indragosti. Stangacia si ezitarile, intalnirile pe ascuns, dragostea lui pentru Lena, pentru zbor, pentru avioanele care il asteptau - toate ma arunca intr-o stare cu un parfum nedeslusit. Si nu e doar pentru ca povestea a fost scrisa de unul dintre cei mai buni piloti de MIG-21 sau pentru ca imi place sa zbor. Nu, e altceva ce atinge coarda sensibila intr-un mod foarte placut.

“Avioanele asteptau ridicand intrebatoare boturile, isi inaltau oblic elicele, ca sa-mi faca loc sa trec, se framantau pe jambele solide incuviintandu-ma cu fluturari mute de comenzi. M-am strecurat printre aripile boante, printre fuselaje masive, pana la avionul meu; acolo m-am lipit cu tot corpul de fuselaj, si metalul inghetat m-a mangaiat moale sub palme si sub pieptul zdrelit, „Dumnezeule” am spus, cred ca am rostit cuvintele cu glas tare, „cum am putut fi atat de idiot?” Idiot era putin spus, am intrezarit ochii Lenei, intunecati, cu lumina aceea galbena mereu la panda, ochi dragi, obositi de atata panda, obrazul ingust, suvita de par blond supta in coltul gurii, tricoul subtire de bumbac si picioarele bronzate varate in cizmele portocalii de cauciuc. Cum naiba am crezut ca avionul, fier mort, avionul singur… IAK-ul clipea ciclopic din cabina bombata, ma invaluia intelept cu aripile lui retezate, freamatul metalului plamadit in avion, al metalului care inceta sa mai fie fier mort.

… Nu stiu cat am ramas asa in hangarul inghetat, numai in camasa, tremurand din tot trupul, lipit de avion. Se apropiase parca si se lipise de mine, presandu-ma de avion, Lena, cu haina ei pescareasca din panza cerata; nu ne vorbeam, nu era nevoie de cuvinte, ajungea numai ca o stiam langa mine, era asa bine, parca incepuse sa se incalzeasca tabla rece, si ma cuprindea caldura aceea de miez de zi varateca…”

Pana cand s-or gandi sa o reediteze, o gasiti in anticariate. Ultima, pe care am gasit-o la Universitate, a ajuns, intr-un final, la destinatar. Pentru ca “dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol”.

Recunosc: nu m-am dat niciodata in vant dupa competitie. De fapt, singurele competitii la care am participat au fost cele organizate de cineva, gen olimpiade sau concursuri de zbor. La olimpiade mergeam pentru ca imi placeau anumite materii + se dadeau zile libere de la scoala ; la concursurile de la aerodrom participam pentru ca asta insemna sa mai fac doua - trei zboruri, asa ca nici nu stateam pe ganduri. Bine, uneori vroiam sa le dau peste nas baietilor - sa vada ca fetele pot zbura mai bine decat ei :D, dar bineinteles, totul era facut in spirit de gluma.

Cu alte cuvinte, in viata de zi cu zi, n-am dezvoltat spiritul competitiei prea tare (probabil pentru ca am vazut ca nu e nevoie intotdeauna sa dai din coate pentru a obtine ceva, ca daca iti vezi de treaba ta, tot ajungi unde ti-ai propus). Ai mei nu mi-au sugerat niciodata sa ma implic intr-o actiune doar pentru a-l face pe celalalt sa piarda (btw, Philip Kotler mi-a cam distrus filosofia de viata cand a spus ca “Nu conteaza daca vei castiga. Conteaza sa piarda ceilalti. De preferat, sa piarda liderul” - el aplica asta in marketing (politic), dar se poate extinde si in viata cotidiana… trist). Anyway, consider ca nu e nevoie sa demonstrez nimic nimanui. Ce am realizat pana acum a venit din dorinta mea de a sti mai mult, de a ma simti implinita si asa mai departe. Sa nu se inteleaga ca nu mi-ar placea competitia - atat timp cat e in sens constructiv -, ci mai degraba, ca nu e modul meu de viata. In general, prietenii mei sunt ca si mine - tot ceea ce fac, fac pentru ei, nu pentru a demonstra cuiva ce/cat pot.

Am avut ocazia de a interactiona si cu persoane care au simtul competitiei in sange si il manifesta zilnic, indiferent de activitatea pe care o desfasoara. In primul caz, persoana isi manifesta dorinta de a “concura” in absolut tot ce face: de la discutat - si aici insira cate stie, cate face, cum il privesc ceilalti - la actiunea propriu-zisa. Ia totul ca pe o competitie si se joaca de-a soarecele si pisicile cu prietenii. Si aici sa te tii bine, ca la mijloc sunt sentimente si orgolii. Personajul nostru manipuleaza, se amuza, tachineaza, enerveaza, isi etaleaza talentele, cucereste si seduce cu un singur scop: acela de a-i da peste nas “adversarului”. Iar in momentul in care i se cere in mod repetat sa inceteze sau celalalt renunta la competitie, isi da seama ca toate stradaniile sale nu mai au nicio utilitate si se lasa si el pagubas, nu inainte de a trambita ca totusi a iesit in castig de cauza (cand, de fapt, n-a castigat nimic). That’s lame…

Despre cel de-al doilea amator de senzatii tari permanente, intr-un episod viitor.

Mi-e dor sa scriu scrisori, sa bat drumul pana la posta, sa lipesc timbre si sa las plicurile sa alunece prin fanta subtire a cutiei de plastic. Si apoi, sa astept raspunsuri. Foi parfumate, cu scris deformat sau prea ordonat; sa ma doara ochii pentru ca le citesc noaptea, sub plapuma, la lumina lanternei. Si mama sa le gaseasca dupa ce farmecul povestii s-a facut praf de fluturi si si-a luat zborul.

De fapt, cred ca mi-e dor de vremurile bune, in care n-aveam nicio grija (nu ca acum m-ar coplesi grijile, dar deja au aparut niste responsabilitati si nu ma mai pot eschiva), cand scoteam pasarile din hangar la sase si jumatate in the morning, cu ochii carpiti de somn, iar la sapte taiam, in tur de pista, aerul paclos. Mi-e dor de zgomotul infernal pe care il scotea mosorul cand inalta zmei in soare, de fasaitul surd al planorului pe panta normala de zbor, de linistea scurta a zborului in limita si de rasucirile molcome ale planorului in vrie. Mi-e dor de aerodromul pe care il gasesc mereu altfel, mai trist si mai gol, de fetele satisfacute ale bobocilor dupa primul zbor in simpla comanda si de mirosul spinilor proaspat culesi pentru botez.

“Mai sus, mai repede, mai departe”… invatand pentru licenta si visand la zboruri lungi si inalte.

M-am intors in Bucuresti. Calatoria cu trenul pare sa fie din ce in ce mai lunga. Cele OPT ore de stat pe scaun sau atarnata de bara de pe culoar, cu ochii pe fereastra sau intr-o carte/revista, ma scot din minti. A fost tare bine acasa, m-as mai duce, dar gandul ca drumul e atat de lung ma face sa raman in Bucuresti. Si nu numai drumul… Mai e o luna si dam licenta. Si mai sunt lucruri si oameni care ma leaga strans de orasul asta gri si aglomerat.

Minivacanta petrecuta la Deva mi-a deschis ochii asupra unor lucruri pe care le credeam deja consumate. Sau macar ingropate destul de adanc incat sa nu ma mai dea peste cap. Mi-au prins bine zborul, povestile, lenevitul pe iarba, la aerodrom, prajiturile mamei si aerul curat de dupa ploile scurte. Ne-am dat peste cap, mi-am simtit plamanii lipiti de spate, ochii iesindu-mi din orbite, urechile infundate dupa zbor. A fost asa cum ma asteptam: scurt si intens (pentru cei obisnuiti cu astfel de activitati, a fost nice&slow). Ideea e ca mi s-a deschis apetitul pentru mers la aerodrom si ma gandesc cu groaza ca urmatorul zbor se va consuma, cel mai devreme, undeva in luna iulie. Si e abia mai.

Pana una, alta, asteptam cu interes mitingul de la Clinceni.

What a day! Am ajuns la Caransebes pe la 9, cand avioanele se indreptau agale spre pista. Nu-mi pot scoate din minte imaginea Extrelor care rulau pe bretea, leganandu-se de pe un piciorus pe altul precum niste gandacei de Colorado ceva mai colorati :P. Mitingul a tinut in jur de doua ore si ceva, timp in care au evoluat Extrele (solo-uri Misu si Catalin, celula - George si Misu, formatie de patru), IAR-46 (Toganel Stefan), Zlin 526 (Mr. Virca Senior), planoare IS28B2 (solo Laszlo Ferencz, formatie de doua - Simion Campean si Gheorghita Stamate), parasutisti aruncati din AN-2 si ULM-uri. A fost frumos… Si de abia astept mitingul de la Clinceni. Poate ca atunci vom vedea si IAK-urile 52 TW (unul dintre ele a aterizat pe burta acum putin timp, pe aeroportul Baneasa).

Am profitat de vremea frumoasa si am stat tolanita-n iarba, cu lentila dupa avioane.

TL-96

AN-2

Formatie Extra 300L

Planoare remorcate de 2 PZL-104 Wilga

Apollo Fox

Apollo Fox

Planoare in oglinda

Cantonamentul lotului national de acrobatie a fost un bun prilej de a revigora atmosfera de la aerodrom. Chiar daca noi n-am zburat la planor, am savurat fiecare gama acrobatica executata de singurii piloti care zboara pe Extra 300L. Printre ei se afla si o fata. E adevarat, e incepatoare la Extra, dar ceea ce face ea cu Zlinul nu cred ca fac multi dintre baieti. Sper ca anul viitor sa o vad la mitinguri prin tara. In rest, toate bune si frumoase. Am fost tot un zambet zilele astea, cred ca imi prieste aerul de aerodrom. Maine e miting la Caransebes, iar pe 31 e programat altul la Clinceni. Se anunta evolutii acrobatice cu planorul, Zlinul 526 si Extra 300L, precum si salturi cu parasuta, prinderi si acrobatie; de asemenea, cateva ULM-uri se vor plimba pe cerul patriei.

Mai jos, poze din cele 2 zile de cantonament pe Deva:

Si ei sunt Hawks of Romania…

Mihai Dobre Tone - aripa stanga

George Rotaru - cap formatie

Catalin Prunariu - aripa dreapta

Attila Goger - coada