You are currently browsing the monthly archive for November 2008.
10 August, 2003. O dimineata superba, salut soarele cu ochii abia deschisi, “Hello, Sunshine!”, si incep sa ma pregatesc pentru a pleca la aerodrom. In urechi imi canta “Take my breath away” si mintea incepe sa o ia razna, ma gandesc numai la zbor, “De abia astept sa ma agat intr-o termica zdravana si sa am din nou lumea la picioare pentru macar cateva minute”. Odata ajunsa la aerodrom, ii intalnesc pe colegi, mai zambitori si mai veseli ca niciodata; se vedea ca le prieste vremea buna. Scoatem planoarele, mergem pe start, aceleasi sarcini le avem de indeplinit, instalam masa conducatorului de zbor, locul in care vor sta elevii si vor urmari zborul, careurile de decolare si aterizare. Cand totul este gata, ne este scrisa pe tabla pregatirea nemijlocita a zborului, la analiza apar aceleasi greseli de acum cateva zile, semn ca bobocii au intrat in “perioada castravetilor” 
. Se intind cablurile, noi ii ajutam pe primii elevi ce deschid ziua de zbor sa se echipeze. La ora 10:05 decoleaza primul planor, apoi al doilea, le urmarim pe toate; si tot asa, pana pe la 12 si ceva, cand la start mai apare un planor, IS32A, pe care se aude ca va zbura Catalin Porumbu; in urma cu cateva zile zburasem impreuna, pe B2, pentru ca eu sa mai invat cate ceva din tainele termicii si, in consecinta, m-a ales din nou, pentru a-mi arata cum e cu distanta. Am pregatit planorul, Catalin a incarcat traseul pe logger si ne-am echipat cu parasutele. Am decolat la mosor, iar dupa declansare am plecat spre Simeria, unde era si un cumul. Cu chiu, cu vai, am reusit sa urcam 200 m, iar de acolo – numai gauri zdravene. Pana la urma am ajuns la Chimindia, unde se formase un nor mai serios sub care sa incapem si noi cuIS-ul care nu este tocmai un B2 sau D2. Am zburat in jur de 45 de minute in zona aerodromului, aveam impresia ca a trecut o vesnicie, iar noi nu mai plecam pe traseu. Odata ajunsi la 1000 metri si intrati pe traseu, logger-ul a inceput sa piuie, semn ca suntem pe drumul ce bun. Am dat raportul de pozitie, ora la care am plecat spre alte locuri si am primit aprobarea de zbor. Vantul batea din Vest, norii care ii aducea cu el ne-au urcat si coborat de multe ori. Credeam ca daca suntem pe 32A, nu voi pilota foarte multa vreme, dar Catalin mi-a spus parametrii de zbor si mi-am dat seama ca nu e chiar atat de greu. In fond, tot planor e! Inainte de a ma urca in planor, mi s-a sugerat ca ar fi cazul sa imi iau o punga, ) in cazul in care mi se face rau de la stomac; “Gandeste-te ca vei zbura mai mult de 4 ore!”. Desi zbor de mult timp, am urmat sfatul unuia dintre instructori. Locurile pe care le-am vazut erau nespus de frumoase, era pentru prima data cand ma indepartam serios de casa. La o ora si jumatate dupa ce am plecat la drum, am inceput sa ma intreb daca am facut bine ca am acceptat sa fac acest zbor. In minte imi apareau to felul de ipoteze ingrozitoare, “Daca aterizam afara? Daca mi se face rau?”. Ma macinau intrebari, Catalin nu zicea nimic, iar mie nu imi ramaneau decat gandurile. Pana la urma, am inceput sa vorbim, mi-a aratat pista de la Arad. Eram la Lipova. Incercarile de a lua legatura cu Turnul de Control de la Arad au esuat, intrucat bateria statiei noastre era goala. Au urmat o gramada de sate si orase, de dealuri si tot felul de locuri pe care nu le vazusem niciodata. Palaria rosie ce o aveam pe cap nu mai putea sa ma apere de soare, simteam cum mi se ridica stomacul in gat, ametelile imi dadeau transpiratii. Scaparea era mereu termica de la baza norului, unde reuseam sa ma mai racoresc. Au urmat Pancota si Varful Ineu, apoi a inceput sa se vada, undeva spre Sud, aerodromul. “Casa, dulce casa!”; dar noi ne-am continuat zborul, eram la 2500 m si ne indreptam spre Alba. Vremea era tarzie, cerul se spalase, nici un nor, nici macar termica seaca nu mai era. Acul altimetrului cobora repede, semn ca ar fi bine sa renuntam la traseul propus de dimineata. Am ajuns numai pana la Orastie, dar satisfactia era foarte mare. Starile de ameteala ma lasasera in pace, ma simteam excelent, Catalin imi povestea despre importanta gandirii pozitive in ceea ce priveste zborul de distanta, “Niciodata sa nu te gandesti ca vei ateriza afara, mereu trebuie sa iti spui, inainte de a urca in planor, ca vei reusi sa duci la bun sfarsit misiunea!”. Cu 1500 m am plecat spre Hunedoara, unde mai spirala un planor, aflat de aproape 5 ore in aer. De la Hunedoara, cu 1000 m, am schimbat directia spre aerodrom. Cu flapsul pe -1, lansati, am ajuns acasa. “604, cu 300 m, intru in tur de pista pe latura de Sud!”; “Confirm, 604!”. Au urmat virajele 3 si 4, apoi aterizarea la hangar. Frumos zbor! Totul a durat 4 ore si 10 min, in care am parcurs 308 km. Toata lumea se astepta sa ma vada coborand din planor cu punga plina, dar Catalin a avut grija sa ii asigure ca am “un stomac de camila batrana!”. ) Ziua s-a incheiat cu aterizarea unui elev ce se intorcea, victorios, de la zborul de 5 ore. Analiza zborului a fost lunga, s-au povestit mai toate greselile din timpul saptamanii, dar si progresele intalnite la toate categoriile de sportivi. Alte bucurii au inceput sa curga odata cu inceperea unei noi saptamani de zbor…
. Se intind cablurile, noi ii ajutam pe primii elevi ce deschid ziua de zbor sa se echipeze. La ora 10:05 decoleaza primul planor, apoi al doilea, le urmarim pe toate; si tot asa, pana pe la 12 si ceva, cand la start mai apare un planor, IS32A, pe care se aude ca va zbura Catalin Porumbu; in urma cu cateva zile zburasem impreuna, pe B2, pentru ca eu sa mai invat cate ceva din tainele termicii si, in consecinta, m-a ales din nou, pentru a-mi arata cum e cu distanta. Am pregatit planorul, Catalin a incarcat traseul pe logger si ne-am echipat cu parasutele. Am decolat la mosor, iar dupa declansare am plecat spre Simeria, unde era si un cumul. Cu chiu, cu vai, am reusit sa urcam 200 m, iar de acolo – numai gauri zdravene. Pana la urma am ajuns la Chimindia, unde se formase un nor mai serios sub care sa incapem si noi cuIS-ul care nu este tocmai un B2 sau D2. Am zburat in jur de 45 de minute in zona aerodromului, aveam impresia ca a trecut o vesnicie, iar noi nu mai plecam pe traseu. Odata ajunsi la 1000 metri si intrati pe traseu, logger-ul a inceput sa piuie, semn ca suntem pe drumul ce bun. Am dat raportul de pozitie, ora la care am plecat spre alte locuri si am primit aprobarea de zbor. Vantul batea din Vest, norii care ii aducea cu el ne-au urcat si coborat de multe ori. Credeam ca daca suntem pe 32A, nu voi pilota foarte multa vreme, dar Catalin mi-a spus parametrii de zbor si mi-am dat seama ca nu e chiar atat de greu. In fond, tot planor e! Inainte de a ma urca in planor, mi s-a sugerat ca ar fi cazul sa imi iau o punga, ) in cazul in care mi se face rau de la stomac; “Gandeste-te ca vei zbura mai mult de 4 ore!”. Desi zbor de mult timp, am urmat sfatul unuia dintre instructori. Locurile pe care le-am vazut erau nespus de frumoase, era pentru prima data cand ma indepartam serios de casa. La o ora si jumatate dupa ce am plecat la drum, am inceput sa ma intreb daca am facut bine ca am acceptat sa fac acest zbor. In minte imi apareau to felul de ipoteze ingrozitoare, “Daca aterizam afara? Daca mi se face rau?”. Ma macinau intrebari, Catalin nu zicea nimic, iar mie nu imi ramaneau decat gandurile. Pana la urma, am inceput sa vorbim, mi-a aratat pista de la Arad. Eram la Lipova. Incercarile de a lua legatura cu Turnul de Control de la Arad au esuat, intrucat bateria statiei noastre era goala. Au urmat o gramada de sate si orase, de dealuri si tot felul de locuri pe care nu le vazusem niciodata. Palaria rosie ce o aveam pe cap nu mai putea sa ma apere de soare, simteam cum mi se ridica stomacul in gat, ametelile imi dadeau transpiratii. Scaparea era mereu termica de la baza norului, unde reuseam sa ma mai racoresc. Au urmat Pancota si Varful Ineu, apoi a inceput sa se vada, undeva spre Sud, aerodromul. “Casa, dulce casa!”; dar noi ne-am continuat zborul, eram la 2500 m si ne indreptam spre Alba. Vremea era tarzie, cerul se spalase, nici un nor, nici macar termica seaca nu mai era. Acul altimetrului cobora repede, semn ca ar fi bine sa renuntam la traseul propus de dimineata. Am ajuns numai pana la Orastie, dar satisfactia era foarte mare. Starile de ameteala ma lasasera in pace, ma simteam excelent, Catalin imi povestea despre importanta gandirii pozitive in ceea ce priveste zborul de distanta, “Niciodata sa nu te gandesti ca vei ateriza afara, mereu trebuie sa iti spui, inainte de a urca in planor, ca vei reusi sa duci la bun sfarsit misiunea!”. Cu 1500 m am plecat spre Hunedoara, unde mai spirala un planor, aflat de aproape 5 ore in aer. De la Hunedoara, cu 1000 m, am schimbat directia spre aerodrom. Cu flapsul pe -1, lansati, am ajuns acasa. “604, cu 300 m, intru in tur de pista pe latura de Sud!”; “Confirm, 604!”. Au urmat virajele 3 si 4, apoi aterizarea la hangar. Frumos zbor! Totul a durat 4 ore si 10 min, in care am parcurs 308 km. Toata lumea se astepta sa ma vada coborand din planor cu punga plina, dar Catalin a avut grija sa ii asigure ca am “un stomac de camila batrana!”. ) Ziua s-a incheiat cu aterizarea unui elev ce se intorcea, victorios, de la zborul de 5 ore. Analiza zborului a fost lunga, s-au povestit mai toate greselile din timpul saptamanii, dar si progresele intalnite la toate categoriile de sportivi. Alte bucurii au inceput sa curga odata cu inceperea unei noi saptamani de zbor…
19 iunie, 2004.Pleoapele-mi incarcate de vise se lasa deschise de lumina calda a soarelui ce patrunde pe marginile jaluzelelor. “Parca soarele zambeste mai frumos astazi”, imi spun si realizez ca sunt in intarziere. Trebuia sa ma trezesc putin mai devreme pentru a ajunge la aerodrom, dar acum, ce mai pot face decat sa ma grabesc? Reusesc sa ajung la camp in 45 de minute. Toata lumea este agitata, Wilga si 4 planoare sunt scoase in stanga hangarului pentru a fi spalate. Ma alatur unor colegi ce spala o dubla si vestile incep sa curga. “Catalin Porumbu spune ca azi este ziua de 1000 km”, aud din stanga, “Formarea va ramane la pregatire teoretica”, mi se spune din partea dreapta, iar de sub aripa cineva ma intreaba: “Anca, ce zici, stam azi 5 ore sus?”. “Esti tare glumet azi”, ii raspund colegului si continui sa spal aripa pasarii de dural. Reusisem cu o zi inainte sa-mi dobor recordul personal de 2 ore si 30 min, zburand 3 ore si 30 min, insa nu ma vedeam stand 5 ore, deocamdata. In ultimele saptamani nu imi iesise nimic, toti elevii de la antrenament ajungeau mai devreme la aerodrom, se agatau la termica inca de cand se forma, iar eu trebuia sa stau la scoala pana pe la ora 3, deci nu aveam nici o sansa in fata lor, nici o sansa sa ma antrenez pentru cele 5 ore mult visate. Oarecum imi pierdusem speranta, nici nu eram convinsa ca sunt destul de pregatita pentru a face si acest zbor, iar faptul ca toti erau cu un pas inaintea mea ma descuraja. Mi se parea neinsemnat zborul de 3 ore si jumatate, nimic si nimeni nu ma putea convinge ca pot si mai mult; pana la urma, mi-am demonstrat singura ca se poate, atata vreme cat am incredere in mine. Instructorii ne grabeau, “Ar fi bine sa terminati mai repede, nu avem timp de pierdut. Stim ca daca ar fi dupa voi, am sta aici pana diseara si ati tot spala la planoarele astea, dar TREBUIE sa terminati in 15 minute. Uitati-va si voi pe cer si poate va dati seama ca pierdeti timp pretios”. Intr-un sfarsit, ajungem pe start. Primul pregatit pentru decolare este Catalin Porumbu cu Discus-ul. Wilga aterizeaza dupa zborul tehnic, iau un capat al funiei si il clansez de coada avionului. Intre timp, un coleg ia celalalt capat si clanseaza Discus-ul. Planorul si Wilga decoleaza. Se face liniste. Imi intorc privirea spre start si o vad pe Vera lestand un planor de simpla. Fac cativa pasi spre ea, dar tata imi spune sa ma pregatesc in 391. Pornesc spre planor, asez plumbii la locul lor (care sunt in numar foarte mare , ma echipez cu parasuta si ma cufund in scaun. Plecand in graba de acasa, nu apucasem sa mananc, iar la aerodrom, ocupata fiind cu spalatul planoarelor, am si uitat ca ar fi cazul sa iau micul dejun. In scurt timp decoleaza si simpla din fata mea. Parca de nicaieri, colegii mei apar in jurul planorului si incep sa ma incurajeze, “Sa stai 6 ore, nu 5!”. Unii dintre ei ma “ameninta”: “Poate vii jos mai repede de 5 ore, ca vezi tu…!”. Nu imi pregatisem nimic special, mancarea si apa erau la hangar. Nici nu ma gandeam ca voi sta 5 ore. Ideea era sa stau la termica atat cat se poate si cat pot, zborul de 5 ore nefiind un scop al vietii mele. Exista dorinta, insa stiam ca daca nu se intampla azi, se va intampla maine, peste cateva zile sau saptamani. Dupa ce inchid si sigurantez cupola, mi se intinde, pe gemulet, o sticla cu apa. Ii multumesc colegei care a gandit in locul meu si trag hotarata de declansator. Dupa ce verific daca nu am nici un obstacol in fata, iar cel care a clansat este la aripa, apas pe butonul de emisie si dau raportul pentru decolare, “391, gata pentru decolare!”. Conducatorul de zbor confirma, apoi in statie se aude vocea pilotului remorcher, “Cabina pregatita, aprobati decolarea pentru Victor Luca Florea!”. Funia se intinde in prelungirea axului longitudinal al avionului si ne punem in miscare. Decolarea decurge normal, rulez putin pe roata principala, apoi ma desprind inaintea avionului si zbor paralel cu solul. Dupa ce se desprinde si avionul, urcam amandoi spre cerul senin, patat ici-colo de cumuli in formare. O buna parte a remorcajului s-a consumat deasupra orasului, cu ocolire a releului spre partea de sud a zonei de lucru. Atmosfera era agiata, stiam ca cel mai bine ar fi sa nu trebuiasca sa mai decolez odata; era necesar sa gasesc o termica puternica pentru a putea face salturi spre zone cu urcari serioase. Pe la 550 m declansez deasupra rezervoarelor de apa de langa Santandrei. Inainte de a declansa, acul variometrului indica 4 m/s urcare. Dupa declansare, am intrat in spirala pe stanga, in urcare de 2 m/s. Dupa ce am atins 1000 m, am auzit raportul de decolare al altui planor, “333, gata pentru decolare”. Dupa 3-4 minute a declansat chiar sub mine. Urca si el, eu eram tot mai sus, timpul trecea fara sa imi dau seama. Cand termica s-a terminat, aveam deja 1700 m. Am facut un salt spre Simeria, unde se aflau cativa cumuli. Acolo am dat peste simpla ce decolase inaintea mea. Adoptand acelasi sens de spiralare, am incepur sa urc cu 3 m/s. Ni s-a alaturat in scurt timp si 333, apoi un stol de berze falfaia pe la marginile aripilor noastre. Au urmat cateva salturi in sudul aerodromului, termici scurte, urcam si coboram foarte repede, spre deosebire de 333, care prefera sa stea la plafon. Stomacul isi cerea drepturile si il ameteam cu cateva guri de apa ; bineinteles ca pilotul din 333 avea la el mancare, apa si ciocolata, si se lauda in statie ca va face un salt mai lung pentru a putea manca. Eu puteam doar sa visez la o bucata de ciocolata si incercam sa nu il bag in seama. Dupa vreo 3 ore, termica s-a “mutat” pe oras. Eram mai tot timpul in apropierea plafonului, ma plimbam pe marginea norilor, faceam urmariri cu 333 si cu 534, care se afla in aer de cateva minute. Nu ma plictiseam foarte tare, dar gandul la o masa copioasa ma innebunea ). Admiram peisajul pe care il cunosteam foarte bine, pierdeam inaltime pe partea de nord si urcam din nou sub norii de pe oras. Era un du-te-vino continuu, conducatorul de zbor mai cerea cate un raport de pozitie din cand in cand, ne mai intreba cum ne simtim si nu omitea sa ne reaminteasca de concursul de aterizare la punct fix. Rabdarea nu este unul dintre punctele mele forte. In consecinta, am inceput sa intreb in statie: “Cat mai am pana la 5 ore?” Mi se raspundea sec: “Nu mult”. Nu vroiam sa renunt, stiam ca mi-ar fi destul de greu sa o iau de la capat, dar nici sa raman nu prea vroiam, mi se invarteau in cap o gramada de lucruri. Imi doream atat de mult sa se termine bine. Ce insemna “bine” pentru mine la ora respectiva? Nici eu nu stiam. Incepusem sa ma plictisesc, peste tot atmosfera urca. Era monoton! Salturile erau tot mai dese, incercam sa ma indepartez de aerodrom, sa iau iar termica si sa ma intorc pe oras. Dupa cateva drumuri Mintia – Deva si Chimindia – Deva, oboseala m-a cuprins si tot ce imi doream era sa merg la aterizare. Eram amortita, ma dureau spatele, picioarele si mainile. Dupa vreo 4 ore si ceva, s-a instalat criza. Aveam inaltime, dar nu destula pentru o criza serioasa. Termica nu mai era si bineinteles ca simteam ca ma lasa nervii. Am plecat de pe oras cu 1800 m si am ajuns la rezervoarele de la Santandrei cu 1500 m. Cateva minute am crezut ca e gata, ma gandeam pe ce parte sa fac turul de pista si priza de aterizare. Cand am atins 500 m, am gasit si o termica slaba, o jumatate de metru pe secunda. M-am agatat de ea, dar nu ma mai puteam concentra deloc. Nervii mei erau intinsi la maxim, imi doream sa urc, stiam ca sunt in stare sa ma mentin intr-un camin termic atat de ingust si de slab, dar nu reuseam in nici un fel. Ma simteam ingrozitor! Domnii instructori de la sol imi repetau in statie ca nu mai e mult pana la 5 ore si ca trebuie sa ma straduiesc. Stiam asta, nu era nevoie sa mi se spuna! Nici colegul meu nu era intr-o situatie mai buna. Curentii ascendenti erau slabi si pe oras, unde ramasese el. Pana la urma, cu o urma de optimism si un ultim efort de concentrare, am urcat la 1000 m. De aici am plecat in zona serelor, unde am gasit iar termica. Parca renascusem. Oboseala disparuse ca prin minune. De acum puteam sa mai stau oricat! Nu dupa mult timp, in statie mi s-a spus ca am trecut proba, “391, de acum ai 5 ore si 5 minute!”. Nu se poate descrie in cuvinte fericirea ce vibra in mine!
Simteam ca am aripi, ca pot sa zbor fara planorul ce ma tinuse in soare ore bune. M-am mai plimbat putin, 333 era la fel de fericit, intrucat si el reusise aceeasi performanta. Cu 300 m am intrat in tur de pista pe latura de nord a aerodromului. Mi-am adus aminte ca aterizarea conta destul de mult. Priza am facut-o corect; odata ajunsa in capul pistei, am inceput procedurile de aterizare. Am vizat un loc undeva la 50 m in spatele ultimului panou si am tinut 90 km/h viteza pe panta de coborare. Am omis un singur lucru: viteza vantului. Pentru ca era destul de tare, am aterizat putin in fata T-ului, dar pe doua puncte. Au urmat felicitarile colegilor mei si ale domnilor instructori. Si micul dejun la care visasem 5 ore si 15 minute. Nu dupa mult timp au aterizat si ceilalti, 333 efectuand zborul de 5 ore, 534, un zbor de 3 ore si 10 minute, si Catalin Porumbu, dupa 705 km si 8 ore de zbor. Zilele care au urmat n-au adus cei 50 km pentru a completa proba a doua a “C”-ului de argint, dar cu rabdare, sunt sigura ca se va intampla si “minunea” asta!
“Esti tare glumet azi”, ii raspund colegului si continui sa spal aripa pasarii de dural. Reusisem cu o zi inainte sa-mi dobor recordul personal de 2 ore si 30 min, zburand 3 ore si 30 min, insa nu ma vedeam stand 5 ore, deocamdata. In ultimele saptamani nu imi iesise nimic, toti elevii de la antrenament ajungeau mai devreme la aerodrom, se agatau la termica inca de cand se forma, iar eu trebuia sa stau la scoala pana pe la ora 3, deci nu aveam nici o sansa in fata lor, nici o sansa sa ma antrenez pentru cele 5 ore mult visate. Oarecum imi pierdusem speranta, nici nu eram convinsa ca sunt destul de pregatita pentru a face si acest zbor, iar faptul ca toti erau cu un pas inaintea mea ma descuraja. Mi se parea neinsemnat zborul de 3 ore si jumatate, nimic si nimeni nu ma putea convinge ca pot si mai mult; pana la urma, mi-am demonstrat singura ca se poate, atata vreme cat am incredere in mine. Instructorii ne grabeau, “Ar fi bine sa terminati mai repede, nu avem timp de pierdut. Stim ca daca ar fi dupa voi, am sta aici pana diseara si ati tot spala la planoarele astea, dar TREBUIE sa terminati in 15 minute. Uitati-va si voi pe cer si poate va dati seama ca pierdeti timp pretios”. Intr-un sfarsit, ajungem pe start. Primul pregatit pentru decolare este Catalin Porumbu cu Discus-ul. Wilga aterizeaza dupa zborul tehnic, iau un capat al funiei si il clansez de coada avionului. Intre timp, un coleg ia celalalt capat si clanseaza Discus-ul. Planorul si Wilga decoleaza. Se face liniste. Imi intorc privirea spre start si o vad pe Vera lestand un planor de simpla. Fac cativa pasi spre ea, dar tata imi spune sa ma pregatesc in 391. Pornesc spre planor, asez plumbii la locul lor (care sunt in numar foarte mare , ma echipez cu parasuta si ma cufund in scaun. Plecand in graba de acasa, nu apucasem sa mananc, iar la aerodrom, ocupata fiind cu spalatul planoarelor, am si uitat ca ar fi cazul sa iau micul dejun. In scurt timp decoleaza si simpla din fata mea. Parca de nicaieri, colegii mei apar in jurul planorului si incep sa ma incurajeze, “Sa stai 6 ore, nu 5!”. Unii dintre ei ma “ameninta”: “Poate vii jos mai repede de 5 ore, ca vezi tu…!”. Nu imi pregatisem nimic special, mancarea si apa erau la hangar. Nici nu ma gandeam ca voi sta 5 ore. Ideea era sa stau la termica atat cat se poate si cat pot, zborul de 5 ore nefiind un scop al vietii mele. Exista dorinta, insa stiam ca daca nu se intampla azi, se va intampla maine, peste cateva zile sau saptamani. Dupa ce inchid si sigurantez cupola, mi se intinde, pe gemulet, o sticla cu apa. Ii multumesc colegei care a gandit in locul meu si trag hotarata de declansator. Dupa ce verific daca nu am nici un obstacol in fata, iar cel care a clansat este la aripa, apas pe butonul de emisie si dau raportul pentru decolare, “391, gata pentru decolare!”. Conducatorul de zbor confirma, apoi in statie se aude vocea pilotului remorcher, “Cabina pregatita, aprobati decolarea pentru Victor Luca Florea!”. Funia se intinde in prelungirea axului longitudinal al avionului si ne punem in miscare. Decolarea decurge normal, rulez putin pe roata principala, apoi ma desprind inaintea avionului si zbor paralel cu solul. Dupa ce se desprinde si avionul, urcam amandoi spre cerul senin, patat ici-colo de cumuli in formare. O buna parte a remorcajului s-a consumat deasupra orasului, cu ocolire a releului spre partea de sud a zonei de lucru. Atmosfera era agiata, stiam ca cel mai bine ar fi sa nu trebuiasca sa mai decolez odata; era necesar sa gasesc o termica puternica pentru a putea face salturi spre zone cu urcari serioase. Pe la 550 m declansez deasupra rezervoarelor de apa de langa Santandrei. Inainte de a declansa, acul variometrului indica 4 m/s urcare. Dupa declansare, am intrat in spirala pe stanga, in urcare de 2 m/s. Dupa ce am atins 1000 m, am auzit raportul de decolare al altui planor, “333, gata pentru decolare”. Dupa 3-4 minute a declansat chiar sub mine. Urca si el, eu eram tot mai sus, timpul trecea fara sa imi dau seama. Cand termica s-a terminat, aveam deja 1700 m. Am facut un salt spre Simeria, unde se aflau cativa cumuli. Acolo am dat peste simpla ce decolase inaintea mea. Adoptand acelasi sens de spiralare, am incepur sa urc cu 3 m/s. Ni s-a alaturat in scurt timp si 333, apoi un stol de berze falfaia pe la marginile aripilor noastre. Au urmat cateva salturi in sudul aerodromului, termici scurte, urcam si coboram foarte repede, spre deosebire de 333, care prefera sa stea la plafon. Stomacul isi cerea drepturile si il ameteam cu cateva guri de apa ; bineinteles ca pilotul din 333 avea la el mancare, apa si ciocolata, si se lauda in statie ca va face un salt mai lung pentru a putea manca. Eu puteam doar sa visez la o bucata de ciocolata si incercam sa nu il bag in seama. Dupa vreo 3 ore, termica s-a “mutat” pe oras. Eram mai tot timpul in apropierea plafonului, ma plimbam pe marginea norilor, faceam urmariri cu 333 si cu 534, care se afla in aer de cateva minute. Nu ma plictiseam foarte tare, dar gandul la o masa copioasa ma innebunea ). Admiram peisajul pe care il cunosteam foarte bine, pierdeam inaltime pe partea de nord si urcam din nou sub norii de pe oras. Era un du-te-vino continuu, conducatorul de zbor mai cerea cate un raport de pozitie din cand in cand, ne mai intreba cum ne simtim si nu omitea sa ne reaminteasca de concursul de aterizare la punct fix. Rabdarea nu este unul dintre punctele mele forte. In consecinta, am inceput sa intreb in statie: “Cat mai am pana la 5 ore?” Mi se raspundea sec: “Nu mult”. Nu vroiam sa renunt, stiam ca mi-ar fi destul de greu sa o iau de la capat, dar nici sa raman nu prea vroiam, mi se invarteau in cap o gramada de lucruri. Imi doream atat de mult sa se termine bine. Ce insemna “bine” pentru mine la ora respectiva? Nici eu nu stiam. Incepusem sa ma plictisesc, peste tot atmosfera urca. Era monoton! Salturile erau tot mai dese, incercam sa ma indepartez de aerodrom, sa iau iar termica si sa ma intorc pe oras. Dupa cateva drumuri Mintia – Deva si Chimindia – Deva, oboseala m-a cuprins si tot ce imi doream era sa merg la aterizare. Eram amortita, ma dureau spatele, picioarele si mainile. Dupa vreo 4 ore si ceva, s-a instalat criza. Aveam inaltime, dar nu destula pentru o criza serioasa. Termica nu mai era si bineinteles ca simteam ca ma lasa nervii. Am plecat de pe oras cu 1800 m si am ajuns la rezervoarele de la Santandrei cu 1500 m. Cateva minute am crezut ca e gata, ma gandeam pe ce parte sa fac turul de pista si priza de aterizare. Cand am atins 500 m, am gasit si o termica slaba, o jumatate de metru pe secunda. M-am agatat de ea, dar nu ma mai puteam concentra deloc. Nervii mei erau intinsi la maxim, imi doream sa urc, stiam ca sunt in stare sa ma mentin intr-un camin termic atat de ingust si de slab, dar nu reuseam in nici un fel. Ma simteam ingrozitor! Domnii instructori de la sol imi repetau in statie ca nu mai e mult pana la 5 ore si ca trebuie sa ma straduiesc. Stiam asta, nu era nevoie sa mi se spuna! Nici colegul meu nu era intr-o situatie mai buna. Curentii ascendenti erau slabi si pe oras, unde ramasese el. Pana la urma, cu o urma de optimism si un ultim efort de concentrare, am urcat la 1000 m. De aici am plecat in zona serelor, unde am gasit iar termica. Parca renascusem. Oboseala disparuse ca prin minune. De acum puteam sa mai stau oricat! Nu dupa mult timp, in statie mi s-a spus ca am trecut proba, “391, de acum ai 5 ore si 5 minute!”. Nu se poate descrie in cuvinte fericirea ce vibra in mine!Simteam ca am aripi, ca pot sa zbor fara planorul ce ma tinuse in soare ore bune. M-am mai plimbat putin, 333 era la fel de fericit, intrucat si el reusise aceeasi performanta. Cu 300 m am intrat in tur de pista pe latura de nord a aerodromului. Mi-am adus aminte ca aterizarea conta destul de mult. Priza am facut-o corect; odata ajunsa in capul pistei, am inceput procedurile de aterizare. Am vizat un loc undeva la 50 m in spatele ultimului panou si am tinut 90 km/h viteza pe panta de coborare. Am omis un singur lucru: viteza vantului. Pentru ca era destul de tare, am aterizat putin in fata T-ului, dar pe doua puncte.
Au urmat felicitarile colegilor mei si ale domnilor instructori. Si micul dejun la care visasem 5 ore si 15 minute. Nu dupa mult timp au aterizat si ceilalti, 333 efectuand zborul de 5 ore, 534, un zbor de 3 ore si 10 minute, si Catalin Porumbu, dupa 705 km si 8 ore de zbor. Zilele care au urmat n-au adus cei 50 km pentru a completa proba a doua a “C”-ului de argint, dar cu rabdare, sunt sigura ca se va intampla si “minunea” asta!
1 August, 2003. Imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri. Ma trezesc, dupa un lung vis in care zburam pe un IS29D2, si privesc pe fereastra: plafonul jos, intuneric, vant. “Asta e o zi numai potrivita pentru zbor!”, imi spun imbufnata si ies din camera. In mod normal m-as fi asezat din nou pat si mi-as fi continuat visul, dar era vineri, zi de zbor, nu luni sau marti, cand elevii-piloti si instructorii stau acasa! Tata imi spune ca nu prea are rost sa mai merg si eu la aerodrom, “Oricum nu se zboara, uita-te si tu pe-afara, bate vantul, imediat incepe sa ploua, iar cu plafonul asta, nici nu cred ca deschidem hangarul!”. Eh, cum sa nu merg ?!? Ne pregatim, e 8 fara 20. La 8 ajungem la aerodrom. Spre marea mea surprindere nu eram singura care isi dorea macar sa revada planoarele (desi nu trecusera nici 24 de ore de cand zburasem ultima data), daca nu, chiar sa zboare, pentru ca elevii erau deja prezenti la foisor. Dar nimeni nu indraznea sa schiteze vreun zambet. Ne-am adunat in sala de pregatire unde, cu o seara inainte, ni se predase tehnica de abordare a termicii cu vant lateral… si unde petrecuseram mai bine de 4 ore. Aveam inca in suflet speranta ca se va indrepta vremea si vom face cate o iesire. Timpul trecea ingrozitor de incet, nu-mi mai gaseam locul! Colegii mei mai “batrani” isi repovesteau zborurile de durata, ascultam si inghiteam in sec. Eu?… Eu nu gustasem inca din termica in simpla comanda asa cum mi-as fi dorit, nu statusem sus mai mult de 20 de minute niciodata. 
Aveam multe duble, uneori ma intrebam daca nu sunt un antitalent si ar fi mai bine sa ma reprofilez. ) Dar ziua aceea m-a convins ca nu e deloc asa, mi-am dat seama ca in planorism, pentru a reusi, e nevoie de foarte mult zbor, de multe incercari, de ore de teorie… si de cate o palma luata dupa cap cand nu tii botul pe linia orizontului in spirala. ) Pe la 12:30 a inceput sa se lumineze, “Cineva, acolo, sus, ma iubeste !!!”. Am scos planoarele afara si am instalat rapid startul. Cu totii isi doreau sa zboare, cei de la “formare” aveau de executat exercitiile 5 si 6, iar noi, “antrenamentul”, aveam 13 si 14. Intr-o ora, cerul era senin, ici-colo cate o scama ne atragea privirile si gandurile spre zboruri inalte si fooarte lungi. Dupa zborurile “formistilor” mi-a venit si mie randul. Am lestat planorul, am verificat comenzile si m-am echipat cu parasuta. Zambetul imi revenise pe buze, parca era un vis. Am mai privit o data pe cerul patriei si m-am urcat pe postul din fata. De la masa conducatorului de zbor mi se striga: “Te duci singura. Daca gasesti ceva, incearca sa stai!”. 
Mi se leaga si scaunul din spate, totul era in regula. Inchid si sigurantez cupola, trag de declansator, ma uit daca nu am vreun obstacol pe cablu sau langa planor, dau raportul, “340, gata pentru decolare!”. “Confirm, 340. Mosorule, cablul dinspre Mures! Intins…trage!”. Astfel pornesc spre intinsele zari albastre, singura, in cautarea unei termici pe care sa o imblanzesc. Dupa declansare fac viraj dreapta si ma incadrez pe latura de Sud a turului de pista. Undeva, pe la virajul 3, era o scama, deci posibilitatea unei termici. In rest, numai bule, nimic concludent. Pe la jumatatea laturii lungi, acul variometrului incepe sa urce. 0,5 – 1 m/s. Si cam atat. Scot flapsul pe 2, viteza 90 si intru in spirala. Am inceput sa urc, atenta la vant si la panta. Si cu zambetul pe buze! 30, 50…100 m. Deja eram la 400 m, chiuiam de bucurie! Dar, bineinteles, nu se putea sa o mentin, trebuia stricata . In consecinta, am schimbat sensul de spiralare, iar de la sol au inceput sa curga laude: “Asa, intoarce-o, poate reusesti sa vii mai repede jos!”. Tata era la statie, la masa conducatorului de zbor, dl. Campean era la mosor; amandoi erau cu ochii pe mine ca pe butelie si, evident, imi scoteau in evidenta “talentul” in a pierde termici. Deja stiam ca, o data cu aterizarea, vor incepe si ei cu tot felul de aprecieri, Tiptil, cu 300 m, am plecat spre latura de Nord, unde mai era un coleg, ce-i drept, cu mai multa experienta, sub un cumul serios. Spirala. Din cat se vedea, in sus! Cand am ajuns in apropiere, cu 250 m, variometrul a inceput sa se joace, dadusem peste o… chestie care semana a termica. Deasupra mea, undeva in stanga, era celalalt planor. Am adoptat acelasi sens de spiralare, viteza corespunzatoare, am scos flapsul si am inceput sa urc; la inceput, mai usurel, cu 0,5, apoi, dupa 500 m, acul indica 1,5 m/s. Nu cred ca era ceva care ar fi putut sa ma bucure mai mult in momentul acela. Desi nimeni nu mai spunea nimic, stiam sigur ca sunt cu privirile dupa mine si m-am gandit ca ar fi cazul sa dau un raport, doar reusisem sa urc si eu putin. singura! “340, sunt la verticala gunoaielor, la 600 m, in urcare cu un metru si jumatate”. “Confirm, 340. Ai grija la deplasarea datorata vantului!”. Dupa aproximativ 10 minute, il aud in statie si pe celalalt planor: “333, la verticala depozitelor, 900 m, urcare 1! Il am la vedere pe 340″. In statie raspunde conducatorul de zbor: “Confirm, 333″. Ma apropiam de plafon, urcam din ce in ce mai repede. Am ajuns la 900 m si a inceput sa ploua. Am plecat de sub cumul, cu gandul de a da de soare, sa ma usuc. Si pentru ca aerul urca pe o parte si coboara pe o alta pare, am dat si de cateva descendente serioase, “gauri” de 3 si 4 m/s… Dar l-am zarit pe satul Santandrei pe colegul din 333 si am pornit spre el. Am ajuns sub el cu 700 m. Am intrat din nou in spirala, aceleasi manevre; de data asta, 333 avea o alta viteza, am redus-o si eu pana pe la 80 km/h; a inceput sa urce din nou, ma simteam din cale-afara de fericita, insa bucuria a fost scurta. Cand am atins 1000 m, Dl. Campean m-a intrebat de sanatate si s-a gandit ca imi ajunge, “340, cum mai stai?”. “340, la Santandrei, 1000 m, in urcare”. “Fa un salt si hai acasa! Iti ajunge pe astazi!”. Am iesit din spirala si am plecat la plimbare. M-am gandit ca mi-ar ajunge inaltimea pentru un salt pana la Simeria si inapoi. Zis si facut! De pe Santandrei, in linie dreapta, pana la Simeria, sa ma mai relaxez. Doar executasem ultimul exercitiu predat si eram cam obosita. ) M-am intors pe latura de Nord, am anuntat ca intru in tur de pista: “340, cu 250 m, la travers T, intru in tur de pista pe latura de Nord!”; “Confirm, 340!”. Uf, ultimele clipe de placere, mai aveam mai putin de 3 minute si trebuia sa aterizez. “340, la virajul 3, cu trenul scos si sigurantat, vin la aterizare!”; “Confirm, 340. Vantul din 110 cu 3 la 4 m/s!”; “Confirm!”. Execut si virajul de priza, intru pe latura scurta, apoi virajul 4 si iata-ma in capul pantei de aterizare. Vizez un loc undeva la 50 m in spatele ultimului panou, ma uit la altimetru, inaltimea era numai buna, scot flapsul pe 3 si, in acelasi moment, imping putin de mansa pentru a contracara miscarea botului determinata de pozitionarea voletului pe 3. Tin cont de vant, las putin planorul sa alunece, scot mai apoi franele aerodinamice, la 2-3 metri incep indulcirea, urmeaza redresarea, planorul pierde din viteza, fileaza paralel cu solul, iar in dreptul T-ului, aterizeaza pe doua puncte. Cum altfel s-ar fi putut incheia un zbor atat de frumos? Pasarea de duraluminiu ruleaza inca 50 metri, pana la primul panou. Deschid carlinga incinsa si cobor cu parasuta in spate. Se putea citi clar pe fata mea bucuria ce vibra in mine. Era prima termica, primul zbor de durata, executat in simpla comanda! Apar si colegii mei, la fel de veseli, scot plumbii si imping planorul pana in culoarul de decolare. Urmeaza apoi felicitarile tatalui meu, ale celorlalti instructori. La o distanta de 10 minute aterizeaza si pilotul din 333, fericit si el ca a mai acumulat experienta. Doar vremea nu s-a bucurat de reusitele noastre si a readus norii grei, de ploaie. Am strans startul si am hangarat. La nelipsita analiza a zborului s-au discutat greselile preponderent intalnite la formare, cele facute de antrenamentisi, urmand ca a doua zi sa fim din nou chemati la sala de pregatire pentru teorie; dar nimeni nu se mai stresa, eram prea multumiti pentru a ne mai face ganduri in legatura cu alte cateva ore petrecute la sala. In fond, acolo ne-am format si avem nevoie de ea, fie ca ne place, fie ca nu.
Aveam multe duble, uneori ma intrebam daca nu sunt un antitalent si ar fi mai bine sa ma reprofilez. ) Dar ziua aceea m-a convins ca nu e deloc asa, mi-am dat seama ca in planorism, pentru a reusi, e nevoie de foarte mult zbor, de multe incercari, de ore de teorie… si de cate o palma luata dupa cap cand nu tii botul pe linia orizontului in spirala. ) Pe la 12:30 a inceput sa se lumineze, “Cineva, acolo, sus, ma iubeste !!!”. Am scos planoarele afara si am instalat rapid startul. Cu totii isi doreau sa zboare, cei de la “formare” aveau de executat exercitiile 5 si 6, iar noi, “antrenamentul”, aveam 13 si 14. Intr-o ora, cerul era senin, ici-colo cate o scama ne atragea privirile si gandurile spre zboruri inalte si fooarte lungi. Dupa zborurile “formistilor” mi-a venit si mie randul. Am lestat planorul, am verificat comenzile si m-am echipat cu parasuta. Zambetul imi revenise pe buze, parca era un vis. Am mai privit o data pe cerul patriei si m-am urcat pe postul din fata. De la masa conducatorului de zbor mi se striga: “Te duci singura. Daca gasesti ceva, incearca sa stai!”. Mi se leaga si scaunul din spate, totul era in regula. Inchid si sigurantez cupola, trag de declansator, ma uit daca nu am vreun obstacol pe cablu sau langa planor, dau raportul, “340, gata pentru decolare!”. “Confirm, 340. Mosorule, cablul dinspre Mures! Intins…trage!”. Astfel pornesc spre intinsele zari albastre, singura, in cautarea unei termici pe care sa o imblanzesc. Dupa declansare fac viraj dreapta si ma incadrez pe latura de Sud a turului de pista. Undeva, pe la virajul 3, era o scama, deci posibilitatea unei termici. In rest, numai bule, nimic concludent. Pe la jumatatea laturii lungi, acul variometrului incepe sa urce. 0,5 – 1 m/s. Si cam atat. Scot flapsul pe 2, viteza 90 si intru in spirala. Am inceput sa urc, atenta la vant si la panta. Si cu zambetul pe buze! 30, 50…100 m. Deja eram la 400 m, chiuiam de bucurie! Dar, bineinteles, nu se putea sa o mentin, trebuia stricata . In consecinta, am schimbat sensul de spiralare, iar de la sol au inceput sa curga laude: “Asa, intoarce-o, poate reusesti sa vii mai repede jos!”. Tata era la statie, la masa conducatorului de zbor, dl. Campean era la mosor; amandoi erau cu ochii pe mine ca pe butelie si, evident, imi scoteau in evidenta “talentul” in a pierde termici. Deja stiam ca, o data cu aterizarea, vor incepe si ei cu tot felul de aprecieri, Tiptil, cu 300 m, am plecat spre latura de Nord, unde mai era un coleg, ce-i drept, cu mai multa experienta, sub un cumul serios. Spirala. Din cat se vedea, in sus! Cand am ajuns in apropiere, cu 250 m, variometrul a inceput sa se joace, dadusem peste o… chestie care semana a termica. Deasupra mea, undeva in stanga, era celalalt planor. Am adoptat acelasi sens de spiralare, viteza corespunzatoare, am scos flapsul si am inceput sa urc; la inceput, mai usurel, cu 0,5, apoi, dupa 500 m, acul indica 1,5 m/s. Nu cred ca era ceva care ar fi putut sa ma bucure mai mult in momentul acela. Desi nimeni nu mai spunea nimic, stiam sigur ca sunt cu privirile dupa mine si m-am gandit ca ar fi cazul sa dau un raport, doar reusisem sa urc si eu putin. singura! “340, sunt la verticala gunoaielor, la 600 m, in urcare cu un metru si jumatate”. “Confirm, 340. Ai grija la deplasarea datorata vantului!”. Dupa aproximativ 10 minute, il aud in statie si pe celalalt planor: “333, la verticala depozitelor, 900 m, urcare 1! Il am la vedere pe 340″. In statie raspunde conducatorul de zbor: “Confirm, 333″. Ma apropiam de plafon, urcam din ce in ce mai repede. Am ajuns la 900 m si a inceput sa ploua. Am plecat de sub cumul, cu gandul de a da de soare, sa ma usuc. Si pentru ca aerul urca pe o parte si coboara pe o alta pare, am dat si de cateva descendente serioase, “gauri” de 3 si 4 m/s… Dar l-am zarit pe satul Santandrei pe colegul din 333 si am pornit spre el. Am ajuns sub el cu 700 m. Am intrat din nou in spirala, aceleasi manevre; de data asta, 333 avea o alta viteza, am redus-o si eu pana pe la 80 km/h; a inceput sa urce din nou, ma simteam din cale-afara de fericita, insa bucuria a fost scurta. Cand am atins 1000 m, Dl. Campean m-a intrebat de sanatate si s-a gandit ca imi ajunge, “340, cum mai stai?”. “340, la Santandrei, 1000 m, in urcare”. “Fa un salt si hai acasa! Iti ajunge pe astazi!”. Am iesit din spirala si am plecat la plimbare. M-am gandit ca mi-ar ajunge inaltimea pentru un salt pana la Simeria si inapoi. Zis si facut! De pe Santandrei, in linie dreapta, pana la Simeria, sa ma mai relaxez. Doar executasem ultimul exercitiu predat si eram cam obosita. ) M-am intors pe latura de Nord, am anuntat ca intru in tur de pista: “340, cu 250 m, la travers T, intru in tur de pista pe latura de Nord!”; “Confirm, 340!”. Uf, ultimele clipe de placere, mai aveam mai putin de 3 minute si trebuia sa aterizez. “340, la virajul 3, cu trenul scos si sigurantat, vin la aterizare!”; “Confirm, 340. Vantul din 110 cu 3 la 4 m/s!”; “Confirm!”. Execut si virajul de priza, intru pe latura scurta, apoi virajul 4 si iata-ma in capul pantei de aterizare. Vizez un loc undeva la 50 m in spatele ultimului panou, ma uit la altimetru, inaltimea era numai buna, scot flapsul pe 3 si, in acelasi moment, imping putin de mansa pentru a contracara miscarea botului determinata de pozitionarea voletului pe 3. Tin cont de vant, las putin planorul sa alunece, scot mai apoi franele aerodinamice, la 2-3 metri incep indulcirea, urmeaza redresarea, planorul pierde din viteza, fileaza paralel cu solul, iar in dreptul T-ului, aterizeaza pe doua puncte. Cum altfel s-ar fi putut incheia un zbor atat de frumos? Pasarea de duraluminiu ruleaza inca 50 metri, pana la primul panou. Deschid carlinga incinsa si cobor cu parasuta in spate. Se putea citi clar pe fata mea bucuria ce vibra in mine. Era prima termica, primul zbor de durata, executat in simpla comanda! Apar si colegii mei, la fel de veseli, scot plumbii si imping planorul pana in culoarul de decolare. Urmeaza apoi felicitarile tatalui meu, ale celorlalti instructori. La o distanta de 10 minute aterizeaza si pilotul din 333, fericit si el ca a mai acumulat experienta. Doar vremea nu s-a bucurat de reusitele noastre si a readus norii grei, de ploaie. Am strans startul si am hangarat. La nelipsita analiza a zborului s-au discutat greselile preponderent intalnite la formare, cele facute de antrenamentisi, urmand ca a doua zi sa fim din nou chemati la sala de pregatire pentru teorie; dar nimeni nu se mai stresa, eram prea multumiti pentru a ne mai face ganduri in legatura cu alte cateva ore petrecute la sala. In fond, acolo ne-am format si avem nevoie de ea, fie ca ne place, fie ca nu.
