Ce pleaca din tine nu se poate uita

„Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi – dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“ (“Ridica-te si mergi”, D. Davidovici)

“Intrarea actorilor”, de Doru Davidovici. Publicata in 1977, cand eu nici nu eram in planuri, este una din cartile care m-a dat peste cap. Nu pentru ca lanseaza idei noi sau pentru ca ar trata subiecte “de nisa”, ci deoarece expune, intr-o maniera uluitor de simpla, povestea de dragoste dintre un viitor pilot militar si o tanara balerina. Am citit-o de vreo trei ori pana acum si de fiecare data descopar in paginile sale o noua vibratie si un suflu nou, ce nu-mi dau voie sa o las din mana pana cand nu ajung la ultimele randuri (si zau ca nu sunt o romantica!). Mereu m-as intoarce la primele pagini, la intalnirea dintre Doru si Lena, la portretul balerinei, la replicile copilaresti, la emotia tanarului viitor pilot… Ce vremuri traiau si cat erau de timizi atunci cand simteau ca s-ar putea indragosti. Stangacia si ezitarile, intalnirile pe ascuns, dragostea lui pentru Lena, pentru zbor, pentru avioanele care il asteptau – toate ma arunca intr-o stare cu un parfum nedeslusit. Si nu e doar pentru ca povestea a fost scrisa de unul dintre cei mai buni piloti de MIG-21 sau pentru ca imi place sa zbor. Nu, e altceva ce atinge coarda sensibila intr-un mod foarte placut.

“Avioanele asteptau ridicand intrebatoare boturile, isi inaltau oblic elicele, ca sa-mi faca loc sa trec, se framantau pe jambele solide incuviintandu-ma cu fluturari mute de comenzi. M-am strecurat printre aripile boante, printre fuselaje masive, pana la avionul meu; acolo m-am lipit cu tot corpul de fuselaj, si metalul inghetat m-a mangaiat moale sub palme si sub pieptul zdrelit, „Dumnezeule” am spus, cred ca am rostit cuvintele cu glas tare, „cum am putut fi atat de idiot?” Idiot era putin spus, am intrezarit ochii Lenei, intunecati, cu lumina aceea galbena mereu la panda, ochi dragi, obositi de atata panda, obrazul ingust, suvita de par blond supta in coltul gurii, tricoul subtire de bumbac si picioarele bronzate varate in cizmele portocalii de cauciuc. Cum naiba am crezut ca avionul, fier mort, avionul singur… IAK-ul clipea ciclopic din cabina bombata, ma invaluia intelept cu aripile lui retezate, freamatul metalului plamadit in avion, al metalului care inceta sa mai fie fier mort.

… Nu stiu cat am ramas asa in hangarul inghetat, numai in camasa, tremurand din tot trupul, lipit de avion. Se apropiase parca si se lipise de mine, presandu-ma de avion, Lena, cu haina ei pescareasca din panza cerata; nu ne vorbeam, nu era nevoie de cuvinte, ajungea numai ca o stiam langa mine, era asa bine, parca incepuse sa se incalzeasca tabla rece, si ma cuprindea caldura aceea de miez de zi varateca…”

Pana cand s-or gandi sa o reediteze, o gasiti in anticariate. Ultima, pe care am gasit-o la Universitate, a ajuns, intr-un final, la destinatar. Pentru ca “dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol”.

Despre competitie

Recunosc: nu m-am dat niciodata in vant dupa competitie. De fapt, singurele competitii la care am participat au fost cele organizate de cineva, gen olimpiade sau concursuri de zbor. La olimpiade mergeam pentru ca imi placeau anumite materii + se dadeau zile libere de la scoala ; la concursurile de la aerodrom participam pentru ca asta insemna sa mai fac doua – trei zboruri, asa ca nici nu stateam pe ganduri. Bine, uneori vroiam sa le dau peste nas baietilor – sa vada ca fetele pot zbura mai bine decat ei , dar bineinteles, totul era facut in spirit de gluma.

Cu alte cuvinte, in viata de zi cu zi, n-am dezvoltat spiritul competitiei prea tare (probabil pentru ca am vazut ca nu e nevoie intotdeauna sa dai din coate pentru a obtine ceva, ca daca iti vezi de treaba ta, tot ajungi unde ti-ai propus). Ai mei nu mi-au sugerat niciodata sa ma implic intr-o actiune doar pentru a-l face pe celalalt sa piarda (btw, Philip Kotler mi-a cam distrus filosofia de viata cand a spus ca “Nu conteaza daca vei castiga. Conteaza sa piarda ceilalti. De preferat, sa piarda liderul” – el aplica asta in marketing (politic), dar se poate extinde si in viata cotidiana… trist). Anyway, consider ca nu e nevoie sa demonstrez nimic nimanui. Ce am realizat pana acum a venit din dorinta mea de a sti mai mult, de a ma simti implinita si asa mai departe. Sa nu se inteleaga ca nu mi-ar placea competitia – atat timp cat e in sens constructiv -, ci mai degraba, ca nu e modul meu de viata. In general, prietenii mei sunt ca si mine – tot ceea ce fac, fac pentru ei, nu pentru a demonstra cuiva ce/cat pot.

Am avut ocazia de a interactiona si cu persoane care au simtul competitiei in sange si il manifesta zilnic, indiferent de activitatea pe care o desfasoara. In primul caz, persoana isi manifesta dorinta de a “concura” in absolut tot ce face: de la discutat – si aici insira cate stie, cate face, cum il privesc ceilalti – la actiunea propriu-zisa. Ia totul ca pe o competitie si se joaca de-a soarecele si pisicile cu prietenii. Si aici sa te tii bine, ca la mijloc sunt sentimente si orgolii. Personajul nostru manipuleaza, se amuza, tachineaza, enerveaza, isi etaleaza talentele, cucereste si seduce cu un singur scop: acela de a-i da peste nas “adversarului”. Iar in momentul in care i se cere in mod repetat sa inceteze sau celalalt renunta la competitie, isi da seama ca toate stradaniile sale nu mai au nicio utilitate si se lasa si el pagubas, nu inainte de a trambita ca totusi a iesit in castig de cauza (cand, de fapt, n-a castigat nimic). That’s lame…

Despre cel de-al doilea amator de senzatii tari permanente, intr-un episod viitor.

Mai… departe

Mi-e dor sa scriu scrisori, sa bat drumul pana la posta, sa lipesc timbre si sa las plicurile sa alunece prin fanta subtire a cutiei de plastic. Si apoi, sa astept raspunsuri. Foi parfumate, cu scris deformat sau prea ordonat; sa ma doara ochii pentru ca le citesc noaptea, sub plapuma, la lumina lanternei. Si mama sa le gaseasca dupa ce farmecul povestii s-a facut praf de fluturi si si-a luat zborul.

De fapt, cred ca mi-e dor de vremurile bune, in care n-aveam nicio grija (nu ca acum m-ar coplesi grijile, dar deja au aparut niste responsabilitati si nu ma mai pot eschiva), cand scoteam pasarile din hangar la sase si jumatate in the morning, cu ochii carpiti de somn, iar la sapte taiam, in tur de pista, aerul paclos. Mi-e dor de zgomotul infernal pe care il scotea mosorul cand inalta zmei in soare, de fasaitul surd al planorului pe panta normala de zbor, de linistea scurta a zborului in limita si de rasucirile molcome ale planorului in vrie. Mi-e dor de aerodromul pe care il gasesc mereu altfel, mai trist si mai gol, de fetele satisfacute ale bobocilor dupa primul zbor in simpla comanda si de mirosul spinilor proaspat culesi pentru botez.

“Mai sus, mai repede, mai departe”… invatand pentru licenta si visand la zboruri lungi si inalte.